Mulți oameni cred că traumele emoționale apar doar în copilării marcate de abuz, haos, neglijență sau instabilitate. Totuși, cabinetele terapeuților sunt pline și de adulți care spun o altă poveste.
Ei descriu adesea părinți care au muncit mult, au oferit siguranță financiară și rareori au avut comportamente evident nocive. După standardele tradiționale, copilăria lor a fost „bună”.
Cu toate acestea, acești adulți spun frecvent că au rămas cu ceva greu de explicat. Un sentiment persistent de distanță emoțională, dificultăți în exprimarea nevoilor și senzația că a lipsit ceva important, chiar dacă nimic nu părea greșit la suprafață.
Psihologia are un termen care explică acest paradox: neglijarea emoțională.
Spre deosebire de abuz sau de rele tratamente evidente, neglijarea emoțională este definită mai puțin prin ceea ce s-a întâmplat și mai mult prin ceea ce nu s-a întâmplat. Mai exact, ea se referă la absența unei conectări emoționale constante între părinte și copil. Cercetările arată că inclusiv copiii crescuți de părinți funcționali și bine intenționați pot trece prin această experiență.
Părintele tău a avut grijă de tine, dar nu s-a conectat emoțional cu tine
Cercetările despre parenting fac adesea diferența între îngrijire și acordaj emoțional. Îngrijirea înseamnă satisfacerea nevoilor fizice și practice ale copilului: hrană, adăpost, siguranță și educație. Acordajul emoțional, în schimb, înseamnă să recunoști și să răspunzi la lumea emoțională interioară a copilului.
Psihologul specializat în dezvoltare Edward Tronick a demonstrat importanța acestei conexiuni prin celebrul său „experiment al feței impasibile”. În cadrul experimentului, bebelușii interacționau normal cu mamele lor până în momentul în care mama adopta brusc o expresie neutră și lipsită de reacție. În doar câteva secunde, copiii deveneau agitați și încercau în mod repetat să recâștige atenția părintelui. Când lipsa de răspuns continua, mulți bebeluși începeau să arate semne de retragere emoțională.
Concluzia acestei cercetări nu este că părinții trebuie să răspundă perfect de fiecare dată. De fapt, studiile ulterioare ale lui Tronick arată că micile neconcordanțe dintre părinte și copil sunt normale. Ceea ce contează este repararea relației. Relațiile sănătoase includ momente de lipsă de sincronizare emoțională, urmate de reconectare.
Însă atunci când răspunsurile emoționale sunt limitate în mod constant, copilul poate învăța că trăirile sale interioare nu sunt importante sau nu sunt sigure pentru a fi exprimate.
Părintele tău nu ți-a oferit feedback emoțional
Expresia „părinte suficient de bun” a fost folosită pentru prima dată de psihanalistul Donald Winnicott pentru a descrie părinții care răspund nevoilor copiilor fără să urmărească o perfecțiune nerealistă. Potrivit lui Winnicott, copiii au de câștigat atunci când părinții sunt, în general, receptivi, dar permit și frustrări suportabile care ajută la dezvoltarea independenței.
Totuși, acest concept este adesea înțeles greșit. A fi suficient de bun nu înseamnă doar să eviți să faci rău. Înseamnă și să fii prezent emoțional. În familiile moderne, mulți părinți reușesc să gestioneze responsabilitățile practice, dar au dificultăți în a fi disponibili emoțional. Stresul de la muncă, presiunile culturale, problemele de sănătate mintală și distragerile digitale pot afecta interacțiunile emoționale.
Privite din exterior, aceste familii par adesea sănătoase. Copilul merge la școală, primește sprijin și evită conflictele majore. Cu toate acestea, pot exista goluri emoționale subtile care persistă în timp. Neglijarea emoțională este greu de recunoscut pentru mulți adulți deoarece nu lasă în urmă amintiri despre evenimente negative.
Numeroase cercetări despre experiențele adverse din copilărie arată că abuzul evident poate duce mai târziu la probleme de sănătate mintală. Studiile arată însă că și neglijarea emoțională poate contribui, în mod independent, la depresie, anxietate și dificultăți de reglare emoțională.
Un motiv important este faptul că neglijarea emoțională influențează modul în care copiii învață să își înțeleagă propriile emoții. Cercetările din domeniul dezvoltării arată că cei mici depind de părinți pentru a învăța să își numească și să își gestioneze emoțiile. Atunci când părintele răspunde la suferință cu interes și validare, copilul învață treptat aceste abilități emoționale. Când acest feedback lipsește, copilul poate avea dificultăți în a își identifica sau a avea încredere în propriile trăiri.
Acest proces este descris uneori ca un deficit de „oglindire emoțională”. Fără o oglindire constantă, copilul poate crește cu sentimentul că este deconectat de propriile experiențe interioare.
Părintele tău a fost afectuos, dar nu constant
Teoria atașamentului oferă o altă perspectivă pentru a înțelege de ce și familiile care par emoțional adecvate pot duce la deprivare emoțională.
Cercetările realizate de Mary Ainsworth și de alți specialiști în teoria atașamentului arată că atașamentul sigur se dezvoltă atunci când părinții răspund constant și sensibil la semnalele emoționale ale copilului. Însă atunci când părinții sunt distanți sau inconsecvenți, copiii pot dezvolta modele de atașament evitant sau anxios.
Este important de înțeles că aceste modele nu apar neapărat în urma unui parenting evident negativ. Un părinte poate fi responsabil și iubitor, dar în același timp rezervat emoțional sau incomod în exprimarea emoțiilor.
Copiii crescuți în astfel de medii învață adesea să își reducă propriile nevoi. În copilărie, acest lucru poate părea maturitate sau independență. La vârsta adultă, însă, se poate transforma în dificultăți de a cere sprijin, disconfort față de vulnerabilitate sau un sentiment constant de singurătate.
Acesta este încă un motiv pentru care deprivarea emoțională poate trece neobservată. Efectele ei apar de multe ori treptat.
Copiii au o capacitate mare de adaptare. Atunci când nevoile lor emoționale nu sunt împlinite complet, ei își ajustează adesea așteptările în loc să pună sub semnul întrebării mediul în care trăiesc. Astfel își păstrează sentimentul de stabilitate în familie. Totuși, aceste mecanisme de adaptare pot deveni limitative la maturitate.
De exemplu, persoanele care au învățat să își suprime nevoile emoționale pot avea dificultăți în a înțelege ce își doresc într-o relație. Alte persoane devin extrem de autosuficiente, dar se simt inconfortabil atunci când trebuie să depindă de cineva. Unele dezvoltă o imagine de competență și control în exterior, în timp ce în interior se confruntă cu un gol emoțional.
Recunoașterea „golului” invizibil din parenting
Una dintre dificultățile adulților crescuți în astfel de condiții este faptul că recunoașterea deprivării emoționale poate părea o formă de lipsă de loialitate față de părinți. Mulți dintre noi ne respectăm sincer părinții și le apreciem eforturile. Totuși, faptul că anumite nevoi emoționale au rămas neîmplinite nu înseamnă că acei părinți au eșuat sau că nu le a păsat de copiii lor. Această conștientizare reflectă, de fapt, o înțelegere mai profundă a modului în care funcționează dezvoltarea emoțională umană.
Parentingul se desfășoară în limite culturale, economice și personale. Mulți părinți au crescut, la rândul lor, în medii în care exprimarea emoțiilor era descurajată. Ei au oferit cea mai bună formă de îngrijire pe care au știut-o.
Înțelegerea acestui context îi ajută pe adulți să accepte două adevăruri în același timp. Părinții lor pot să fi făcut tot ce au putut. Și, totuși, ceva important poate să fi lipsit.
Vestea bună este că dezvoltarea emoțională nu se oprește în copilărie.
Modelele relaționale sigure se pot forma și mai târziu în viață, prin experiențe emoționale corective. Prieteniile apropiate, relațiile romantice sănătoase și terapia pot oferi ocazii reale pentru dezvoltarea conștientizării emoționale și a conexiunii autentice.
Intervențiile psihologice care se concentrează pe identificarea și reglarea emoțiilor au arătat rezultate foarte bune pentru persoanele care au dificultăți în a își înțelege propriile trăiri.
Poate cel mai important lucru este faptul că simpla numire a experienței de neglijare emoțională poate avea un efect profund. Atunci când oamenii înțeleg că sentimentul lor de gol interior are legătură cu experiențele din dezvoltare, aceste emoții devin mai ușor de înțeles și de gestionat.
